Confecționat din vezica urinară. Pentru acest proiect m-am inspirat din poveștile bătrânilor. În așa ceva țineau înainte tutunul fumătorii. Pe vremea bunicilor. Poate și mai înainte. Ideea mi s-a părut interesantă. Mai mult, în asta constă, în opinia mea, traiul în natură, în folosirea în totalitate a resurselor de care se dispune. Spre deosebire de vremurile de acum când suntem o societate de consum sau, de multe ori, cred că de risipă. În afară de asta, spre deosebire de alte nații care foloseau pielea animalelor pentru multe lucruri, la noi pielea era un lucru scump (nu ca acum). Preferau să fie vândută decât să o folosească ei. Chiar și când eram copil, când se jupuia animalul și din greșeală tăiau pielea (bunicii, rudele, cei care jupuiau) se amărau foarte tare pentru că îi scădea prețul.

Însă vezica mai avea și alte utilizări. La noi în țară, din ce știu eu, înainte de apariția sticlei ori folosirea ei pe scară largă, la ferestre se folosea vezica. În loc de sticlă. Aceasta era un lucru scump. Bunicii îmi povestea că în copilăria lor aveau ferestrele foarte mici. Tocmai din acest motiv.

Însă și pentru alte nații, în lume, vezica animalelor avea diferite utilizări. În SUA vezica de bizon era folosită drept recipient pentru apă ori recipient pentru de toate (cum e punga din zilele noastre). Într-un asemenea recipient se puneau diverse lucruri, de la mâncare până la ţepi de porc spinos. Inuiţii (eskimoșii) o foloseau drept flotor pentru harpoanele lor. Erau legate de mâner cu o fâşie de piele lungă. În acest fel era împiedicată scufundarea animalelor marine după ce erau vânate.

Procesul de obținere

Este simplu. La eviscerare, se scoate  vezica cu grijă din aniumal. Când se spărgea în el nu era de bine. Se ia bășica de vițel, se scurge și se spală de câteva ori. Apoi se curăță de grăsime. Ulterior a fost dată cu sare (merge și fără), se umflă, se leagă la gură, și se pune la uscat. La umbră, să nu crape. După uscare a fost tăiat un capăt pentru a i se face o gură. Pe unde pot fi introduse obiectele (iasca) în interior. Acum a fost răsucită, îndoită, frecată, până a căpătat moliciunea necesară. Se pune iasca înăuntru și se leagă la gură. Și astfel m-am ales cu un recipient. Făcut de mine. Însă o satisfacție și mai mare este aceea că am reușit să îi dau acestei părți din animal un rost și să nu fie aruncată, să se risipească degeaba.