Viețuirea sub cerul liber și religia

Viețuirea sub cerul liber și religia

Rândurile de mai jos reprezintă opinia unuia care n-a călcat în viața lui într-o instituție teologică. Cel mult în biserică sau mănăstire. N-are legături strânse cu clerul. Și nici n-are cunoștințe solide în materie de credință. Este doar opinia unui om obișnuit ce a prins generațiile de mai înainte. Fiind ortodox, despre o astfel de credință voi scrie.

De regulă, cei care trăiau/trăiesc sub cerul liber erau/sunt niște oameni credincioși. Peste tot în lume. Probabil din cele mai vechi timpuri oamenii au crezut în ființe supranaturale, în zei. Și că sunt legați de tot ce-i înconjoară. Că fac parte din natură. Acest aspect putea fi observat chiar și la bunicii noștri. Vorbeau cu animalele și erau convinși că înțeleg și, mai ales, că știu când au greșit. Chiar și cu plantele, bunicul amenința cu securea un păr, că îl taie dacă nu rodește. Se supăra pe unelte că s-au ascuns de el când le căuta (rămășițe de animism?).

Noi, cei din zilele noastre, nu mai suntem așa. Bunăstarea ne-a facut să nu ne mai gândim religie. Și chiar dacă credem, materialismul de azi a făcut să piară supranaturalul. Farmecul lui. Acum e o explicație științifică pentru orice. O fi bine, o fi rău? Dar în situații de restriște în ce ne vom găsi refugiul? Noi, cei interesați de supraviețuire? În alcool, tutun, droguri? Și aici aș vrea să dau două exemple:

  1. în urmă cu câțiva ani eram la cimitir, după Paști, cum e obiceiul. Nea’ Marin, om din sat, îmi dă de pomană o bere, pentru soția sa. Nora lui observă că nu a desfăcut dopul și începe să îl apostrofeze. Iar nea’ Marin, cu un licăr de spaimă în ochi (părea că se teme de noră), spune „dar Doina nu poate să îl desfacă pe lumea cealaltă?” Se discuta de decedată de parcă era după colț, numai ce plecase, și sigur o să mai fie întâlnită;
  2. mai înainte de întâmplarea cu vecinul Marin, a fost o discuție cu o rudă stabilită în Franța. Doctor în psihologie. Mi-a relatat că soțul conducătorului ei de doctorat (o persoană de sex feminin în vârstă) a murit. Soția rămasă în viață (conducătorul de doctorat) a suferit o depresie cruntă, cu tentative de suicid. Ruda mea a încercat să o ducă pe calea credinței. Și să îi spună că nu s-a terminat totul, că într-o zi își va întâlni soțul. N-a reușit, însă conducătorul de doctorat i-a spus rudei mele „n-aveți idee cât de norocoși sunteți că credeți asta”.

Asta, consider eu, că oferă religa: mângâiere pentru suflet. Cine este mai împăcat, nea’ Marin, omul simplu, sau conducătorul de doctorat în psihologie, doldora de carte? Mereu sunt aduse critici credinței. Da, religia a fost folosită în scopuri rele. Și exemple le aflăm și la alte culte. Însă e firesc să blamăm doar religia? Dar omul? Ce n-a folosit omul pentru a atinge un scop rău?

Poate că exemplele de mai sus sunt foarte puține. Însă fără religie, fără supranatural, lumea condusă doar de știință pare că devine o lume seacă, searbăda. Unde omul se simte singur. Fără nicio responsabilitate față de nimeni, unde nu trebuie să dea socoteală cuiva pentru cele ce face (a se vedea convingerea ce circulă printre cei condamnați că doar D-zeu este cel care are autoritatea să îi judece) unde nu-l apără nimeni, unde nimeni nu-l veghează. Și, cel mai trist, un om rupt de natură, dezrădăcinat, ce nu-și găsește locul în cercul vieții. Iar când îi va veni vremea, nu acceptă sfârșitul cu seninătate, ca fiind ceva firesc, parte din viață. Cum făceau bătrânii noștri.

Comments are closed.